Aveți mare grijă: De ce este bine să ținem Post Negru în Vinerea Patimilor

În Sfânta și Marea Vineri, numită în popor și Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, mulți credincioși țin post negru. Conform tradiției, cei fără slăbiciuni trupești nu consumă niciun fel de mâncare și nu beau apă până după Denia Prohodului.

Așa cum a prezis Mântuitorul când au fost întrebați ucenicii Lui de ce ei nu postesc precum ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, El a spus că va veni o vreme când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti și ei. Acum a venit clipa în care Domnul a trebuit să moară pentru noi pe cruce, de aceea Biserica a rânduit ca în Vinerea Mare să fie post negru; nu se mănâncă de dimineață până seara. Ba chiar de multe ori se cântă Prohodul Domnului pe nemâncate.

Postul negru nu este numai un gest de înfrânare, ci trebuie să fie și un prilej de cercetare duhovnicească. Rugăciunea cu foc și cu lacrimi nu se poate face după ce ai consumat multe alimente. Înainte de a hrănii trupul prioritate o are sufletul. Sufletul este scânteie dumnezeiască iar oasele acestea sunt fărâmă din pământ. Ele se hrănesc din roua pământului iar sufletul se hrănește din roua cerului.

În amintirea patimilor Mântuitorului, zilele de vineri din cursul întregului an bisericesc sunt zile de post, alături de zilele de miercuri.

***

-Părinte, e bine să ții post negru?

-Da, e foarte bine pentru cine poate, valorează cît un ban de aur înaintea lui Dumnezeu și cum aici pe pămînt faci orice cu un ban de aur, așa și acolo sus în cer, faci orice cu o zi de post negru.

Sursa: Părintele Ilarion Argatu, Răspunsuri duhovnicești, p. 200 (via Altarul Credinței)

***

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul

“Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie (1 metanie).

Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-mi-l mie, slugii tale (1 metanie).

Asa, Doamne si imparate, da-mi mie sa-mi vad caderile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin (1 metanie)”.

***

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – Istoricul rugaciunii

Introducerea acestei rugaciuni in zilele de post e, se pare, destul de recenta, fiindca nu o gasim indicata in vechile typika, care nu apartin grupului savait, cum sunt cele studite de la Evergetis si Messina, de altfel extrem de complete.

Originea acestui rit se afla probabil la manastirea Studios, a carei regula (Hypotyposis) prescrie intregii comunitati sa faca in Postul Mare 3 metanii mari in fata egumenului dupa catismele Ceasurilor . Potrivit regulii (Diatyposis) Sfantului Atanasie Athonitul, la aceste 3 metanii mari trebuie adaugate 12 metanii mici”. Aceste doua variante ale aceluiasi ritm specific cvadragezimal au fost adaptate ulterior la Messina (3 metanii mari) si Evergetis (15 metanii). Astfel ca, probabil cu ocazia sintezei traditiilor palestiniana si constantinopolitana, rugaciunea Sfantul Efrem a fost suprapusa peste acest oficiu al celor “15 metanii” deja bine implantat in capitala bizantina incepand din secolul XI.

Oricare ar fi vechimea acestei rugaciuni, prin frecventa si concizie are o importanta primordiala in Triod. Ea rezuma in chip admirabil intreg programul duhovnicesc al Postului Mare articuland in trei grupuri de cereri principalii termeni ai vocabularului duhovnicesc si echilibrand prin sobrietatea ei diversitatea dezvoltarilor catehezei imnologice.

***

Despre nejudecarea aproapelui în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Ultima parte a rugaciunii Sfantului Efrem e constituita tot dintr-o pereche, unde insa, spre deosebire de primele doua parti, cererea pozitiva: “Da-mi sa-mi vad caderile mele” precede cererea negativa: “Si sa nu osandesc pe fratele meu”. Aceste doua cereri corelative ce incheie aceasta scurta expunere a spiritualitatii Triodului se aplica celor care, practicand unele virtuti in timpul Postului Mare, se infumureaza si se socotesc autorizati sa-i judece pe cei ce n-au in aparenta acelasi zel in “practicarea” lor. Regasim aici exemplul fariseului din parabola, al carui pacat consta tocmai in a judeca pe cel ce era, desigur, mai mare pacatos decat el, dar care stiuse sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu. Cine face asa cade in cel mai grav pacat, mandria ce consta (spre deosebire de slava desarta de ordin mai degraba imaginar) din a ne atribui noua insine “cauza faptelor noastre bune si a-i privi de sus pe frati socotindu-i pe toti drept nepriceputi, fiindca nu ne dam seama de ceea ce se intampla”.

“Demonul mandriei e plin de o indoita rautate: caci sau il indupleca pe monah sa puna in socoteala sa ispravile si nu in a lui Dumnezeu, Care e datatorul celor bune si ajutorul spre izbutirea in ele; sau, neputandu-l induplecate la acesta, ii insufla gandul sa dispretuiasca pe cei mai putin desavarsiti dintre frati. Iar cel ce primeste acest gand nu-si da seama ca si pe el il face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Caci, daca-i dispretuieste pe aceia ca pe unii ce nu sunt in stare de ispravile lui, vadit este ca se socoteste pe sine ca unul ce a infaptuit asemenea ispravi din proprie putere…”.

O scurta relatare “de suflet folositoare” din Istoria Lausiaca ne invata ca asceza manata de mandrie, iar nu de iubirea de Dumnezeu, duce in mod fatal la dispretul si judecata aproapelui, iar de aici la desfranare, cea mai josnica dintre patimi.

Judecarea semenului nu vine numai din mandrie, dar si din trandavie, care ne indeamna sa plecam urechea la sugestiile demonului pentru a scruta cu curiozitate cele mai mici defecte ale fratilor, chiar si ale celor mai desavarsiti, pentru a-i putea astfel condamna si a ne justifica de propria noastra nepasare “. Flecareala poate fi legata si ea de judecata indrazneata in masura in care cel “care pare ca tace, dar inima lui osandeste pe altii, acesta totdeauna graieste…”.

Judecarea aproapelui reuneste, asadar, toate pacatele de care ii cerem lui Dumnezeu sa fim izbaviti rostind rugaciunea Sfantului Efrem, caci ea poate sa se amestece in Iubire. Mai grav inca, atunci ii rapim lui Hristos judecata pe care o va exercita la Judecata de Apoi, atribuindu-ne nebuneste un privilegiu al Divinitatii. Judecandu-i pe ceilalti, ne osandim in definitiv pe noi insine”, refuzand ca ne vedem asa cum suntem si nevrand sa recunoastem ca pacatul nostru e mai grav decat cel pe care-l vedem la aproapele. Facand astfel mergem impotriva a ceea ce am vazut ca este insusi principiul pocaintei si facem inutil orice efort ascetic pe care l-am putea practica in timpul Postului Mare: “Daca e un rau a nu ne vedea pacatele proprii, e un rau indoit ba chiar intreit a-i judeca pe ceilalti atunci cand suntem noi insine striviti de o barna”.

Dar celui ce se cunoaste pe sine insusi, care se recunoaste pacatos si chiar cel mai mare dintre pacatosi, toti fratii ii apar mult mai vrednici decat el sa intre in imparatie: “Caci daca cineva isi poarta pacatele sale nu le mai vede pe ale aproapelui” “. Si in masura in care va acoperi cu mantia sa greselile fratelui sau, Dumnezeu i le va ascunde pe ale sale. Pentru a ajunge la aceasta stare de desavarsire, el va trebui sa ramana in starea pe care a cerut sa o dobandeasca in prima parte a rugaciunii Sfantului Efrem, adica in isihie.

Un “batran”, intrebat care este calea isihiei, a aruncat apa intr-un pahar atragand atentia interlocutorilor sai cat de mult s-a tulburat,- “dupa care a mai zis: “Bagati de seama cat de linistita e acum apa”. Si cum priveau ei apa, si-au vazut in ea fata lor ca intr-o oglinda. Iar el Ie-a zis: “La fel se intampla si cu cel ce ramane in mijlocul oamenilor: grijile il impiedica sa-si vada greselile, dar cand sta linistit, mai cu seama in pustie, atunci isi vede lipsurile sale””.

Doxologia finala care incheie rugaciunea Sfantului Efrem e un element comun si necesar oricarei rugaciuni in cultul bizantin, fiindca rugaciunea, ca si virtutile pe care le cere, n-are decat un singur scop: preamarirea lui Dumnezeu. Caci, dupa Parinti, Dumnezeu n-a adus fapturile create de la nefiinta la fiinta “pentru nimic altceva decat pentru a fi un instrument in vederea slavei lui Dumnezeu”.

Rugaciunea Sfantului Efrem reprezinta, asadar, o invocare concisa si bine structurata a ansamblului programului vietii duhovnicesti propus de Triod. Articulandu-si cererile in perechi de termeni opusi, ea sugereaza scopul comun: isihia si concentrarea menite sa linisteasca humusul compusului uman, ca harul dumnezeiesc sa poata patrunde in el si sa-l faca sa infloreasca diferitele virtuti spre lauda lui Dumnezeu.

Sursa: Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis

Leave a Comment: